Dragostea e totul

Dragostea. Un cuvânt atât de des folosit. Şi tot atât de des înţeles şi trăit greşit. Dar eu vreau să mă refer în cele ce urmează la dragostea adevărată.

Ce e ea? O trăire?! O trăsătură de caracter? … O motivaţie? Cu siguranţă cel mai măret atribut al lui Dumnezeu şi, pentru noi oamenii, cel mai esenţial.

Totuşi, în lumea noastra e o enigmă. Mulţi o consideră o nebunie. Alţii se opresc să o contemple în viaţa unor personalităţi ca pe ceva ideal, iar unii o declară sursa puterii vieţii lor.

Eu… oare chiar stiu ce înseamnă? Oare chiar pot fi sigură de prezenţa ei in viaţa mea? Mi se pare normal să cred ca există, măcar cât de cât, în mine. O cer ca pe ceva obişnuit.

Dar…

Ea exclude păcatul, egosimul, mândria, lăudăroşenia, viclenia, gelozia … (stim cu toţi pasajul din 1 Corinteni 13). E ceva supranatural: Pavel o vede ca pe cel mai de preţ şi de dorit dar. E ceva supraraţional: raţiunea îmi caută pentru toate un rost spre folosul meu dar dragostea exclude orice legat de propria persoană. E ceva câştigat, învăţat şi trăit: m-am născut cu o fire în al cărei dictionar nu există. Contrastează cu tot ce e în lume: când ai dragoste eşti ca un far pe plaja unei mari învolburate şi înecate în întuneric. Are putere în ciuda faptului că pare atât de slabă prin umilinţa şi blândeţea ei. Dar asta dacă judecăm din perspectiva lumii. Lumea n-are dreptate. Dreptatea e a lui Dumnezeu.

Atunci…?

Pavel ii scrie lui Timotei aşa clar:

“Ţinta poruncii este dragostea, care vine dintr-o inimă curată, dintr-un cuget bun şi dintr-o credinţă neprefăcută”.

E un drum lung, de o viaţă ca să ne umplem cu această dragoste.

Cum se manifestă? Am spus că are mare putere: care sunt, atunci, faptele ei?

Ciudat lucru: deşi pe pamânt e atâta secetă de dragoste, aceasta e însuşi motivul existenţei noastre – lumea a fost creată prin dragoste, a fost salvată prin dragoste, exitstă prin dragoste – dragostea pură, adevarată a lui Dumnezeu. Ea se răsfrânge prin prisma acestei lumi în har, milă, îndurare, răbdare – toate sunt fapte ale dragostei. Să luam harul: noi, ticăloşii de noi, trăim un înfiorător de mare procent din timpul nostru în indiferenţă faţă de Dumnezeu şi chiar şi atunci când ne aducem aminte de El, deseori avem o atitudine revoltătoare, uitând cât suntem de mici noi şi de mare El. Cum supravieţuim? Prin harul si răbdarea Sa. Cum suntem acceptaţi, iertaţi? Prin mila şi îndurarea Lui.

Sunt multe lucruri neînţelese când ne gândim la cine este Dumnezeu, când încercăm să privim dincolo de materie, făcând abstracţie de faptul că suntem umani. Dar cred că cel mai clar lucru şi totodată cel mai esential e ca Dumnezeu, care e dragoste, îşi revarsă iubirea necontenit peste noi – o vedem.

E trist că de când ne naştem suntem întâmpinaţi de false înţelesuri ale dargostei, care o fac ca pe ceva comun şi îi dispretuiesc puterea. Dar dragostea e ceva dumnezeiesc. E atingerea Slavei lui Dumnezeu pe acest pământ robit de păcat. Cu toţii abia aşteptăm raiul. Dar deja avem aici o bucăţică: dragostea, care nu va pieri niciodată. De fapt ea e din veşnicie şi ne-am fost dată şi nouă, muritorilor. E cel mai de dorit lucru pe care, spre deosebire de alte vise irealiste ale noasrte, o putem avea. Sa ne-o facem aşadar ţinta vieţii – cel mai de pret lucru pentru care am putea trăi.

Dar… tot mai rămâne întrebarea: ce e dragostea? Nu am un raspuns destul de cuprinzator. Si cred ca nici un om nu ar putea să răspundă în profunzime la această întrebare. Ne depăşeşte, dar putem vedea cum e dragostea şi ce face ea în lumea noastră. E foarte simplu: imaginează-ţi pentru o clipă lumea fără ea (pentru ca, mai apoi, prin diferentă, să vezi ce şi cât reprezintă ea); ai descoperi că fără ea nu rămâne nimic, căci dragostea… dragostea e totul!